Privesc de la fereastra sufletului meu femeia singuratica ce se pierde-n ceata... as vrea s-o chem dar nu mai am cuvinte, as vrea s-o insotesc dar nu mai gasesc drumul spre ea. Geamul se abureste cu lacrimi, il sterg disperat s-o vad pana in ultima clipa, se vor sfarama ani de fericire sub greutatea acestor momente cumplite, dar nu-mi pasa, tot ce conteaza e ea, nebunia durerii ma cheama irezistibil, atat de mult pentru atat de putin... 
Doamne, dintre toate lucrurile pe care le-ai lasat sa se franga de ce n-ai lasat si-astfel de clipe sa piara pentru totdeauna inecate in lacrimile celor neiubiti.
Doamne grea povara lasi visatorilor, poate noi oamenii chiar am furat focul zeilor fara sa-ntelegem decat prea tarziu ce povara ne-am luat... si totusi poate intr-o zi vom invata cum sa ne inclazim fara sa ne ardem , cum sa ne implinim visele fara sa ne ranim atat de rau.
Adio femeie singuratica, in urma ta ramane acelasi drum mereu la fel de-ncetosat... intr-o zi ma voi pierde si eu in ceata lui dar imi doresc sa las in urma ceva mai frumos...